Mystic

”Eram o copilă cu părul ciufulit de propriile idei fanteziste și cu ochii înecați în fericire.Toată lumea mă asigura că eram specială și că eu am să reușesc.Și eu credeam la fel, aveam o viață absolut normală, iar griji nu trebuie să îmi fac decât când nu aveam la ca asorta bluza mea turcoaz preferată.

Toate s-au schimbat când prin nu știu ce circumstanțe, lumea mea s-a prăbușit, nu mai aveam nici un pod de susținere, iar toată lumea începuse să mă atace.Așa poate am ajuns în cel mai monstros și plăcut loc din lume.

Un loc în care fanteziile mele erau adevărate, tot ce îmi doream primeam.”

-Iarăși bântui prin școală?L-am întrebat grațios și politicos.

-Nu, nu bântui, doar mă asigur că toată lumea este în regulă.

-Ar trebui să mai renunți la turele de noapte și să te concentrezi pe alte lucruri.L-am sigurat și m-am dat joc de pe gardul înalt de doi metri.

-Stai, trebuie să te întreb ceva..Îmi șopti ușor la ureche și își frecă nasul de urechea mea.

-Crezi că sunt periculos?Era ușor amuzantă întrebarea având în vedere că mă întrebă un munte de mușchi și agilitate, dar atractiv și isteț.

-Periculos?Hmm..depinde, vrei să fi periculos?

-Nu, nu cu tine.Îmi sopti ușor în timp ce se îndepărta de mine și o luase spre drumul întunecat catre ducea către grădină.

-Stai!I-am spus încet încercând să mă fac auzită și să nu trezesc pe nimeni.

Prezența lui se făcuse dispărută, iar vântul era singurul care mai îmi șoptea ceva.

Aerul din jurul meu se agita nervos într-un mic cerc asemănător cu vârtej care emana miros de vară, m-am îmbătat cu briza mări și cu mirosul proaspăt de verde când i-am simțit mâinile reci pe umeri mei și mă trezise din iluzia mea.

-Nu poți să te abți, nu?

I-am zâmbit ușor împrăștind și în jurul lui vârtejul și i-am simțit bucuria în voce.

-Ești minunată.Îmi spusese încet și dulce în timp ce îmi sărută umărul drept.

-Unde ai dispărut?L-am întrebat curioasă.

-Am auzit ceva zgomot, trebuia să verific.

-Nu orice zgomot este suspect, L-am asigurat accentuând cuvântul ”suspect”.

Îmi râse ușor și ieși din mica mea vrajă și se așeză în fața mea zâmbind gingaș.

Am lăsat vântul să revină la faza lui inițială și mi-am aranjat părul dezordonat.

-Haide te conduc până în camera ta.Și mă luase tandru de mână încălzind-o în pumnul lui gigantic.

-Pot să te întreb ceva?Rupsese tăcerea,dar continuă înainte să îmi dau acordul la întrebare.De ce ești așa?Ce s-a schimbat așa puternic în viața ta?

Întrebarea lui mi se părea ușor stupidă și nepoliticoasă deoarece știa că era un subiect despre care nu vorbeam niciodată.

-Am pierdut niște persoane dragi..familia.I-am răspuns dintr-o gură de aer și neutră.

-Îmi pare rău, îmi spusese rușinat.

-Nu-i nimic, trebuia să afle cineva.

Am ajuns în dreptul uși camerei mele, iar S. își luase respectos la revedere de la mine și mă sărută ușor pe frunte.Șoptindu-mi ușor la ureche: -Ești specială!