I will always run,always!

Era o sâmbătă, o sâmbătă tipică.

Cerul era înorat , iar temperatura de afară era nesimțită de-a binelea..

Mă plimbam pe străzi,sperând că până o să văd vreo față cunoscută și am să pot să vorbesc cu cineva chestii neimportante sperând că așa aveam vreo șansă să întârzii,dar nu a fost așa..

Am ajuns..mai devreme așa că mi-am luat telefonul din buzunar și am început să îl butonez.

-Ești punctuală.

Vocea era ușor chinuită , iar respirația accelerată, imi arătă un zâmbet cald ,foarte bine cunoscut și se aproprie spre mine.
-Mi-a fost dor de tine..
Aș fi vrut să-i spun același lucru dar mie nu îmi era dor de el.
-Știu.
 I-am zâmbit cald și l-am privit în ochii, erau exact așa cum îmi aduceam aminte,negri plini de viața , mă întreb cum mai putea să zâmbească după tot ce s-a întâmplat..
-Ce-i cu tine?
Și-a trecut mâna prin părul meu și mi-a ridicat bărbia către el, m-a sărutat ușor pe frunte și m-a strâns ușor în brațe.
-S-au întâmplat multe în viața mea..
-Adică?!
-Nu mai sunt cine eram, nu m-ai mai văzut de un an și s-au schimbat multe..
Și așa și era..nu mai știam cine eram eu, cum să-i explic lui cine sunt acuma, nu mai eram un copil și nu mai vroiam ce vroiam atunci.
-Știu, se vede în ochii tăi..nu mai sunt strălucitori și infantili, acuma ai numai dezamăgire în ei.
Atunci îmi venea să plâng,îmi părea atât de rău pentru ce făcusem, știam de la început că era greșit dar am continuat, cum să-i explic,cum să-i spun că am greșit?!
-Nu te mai uita așa la mine!Nu mă cunoști , nu mă mai cunoști!
-Ești tot tu,dar ai ceva pe suflet..ce e?
-Nimic,nu e nimic sunt bine doar altcumva..
Nu știam să mint, niciodată nu reușeam nu pe el, putea să vadă în ochii mei că nu era adevărat,dar de data asta am reușit s-a îndepărtat de mine și privea concentrat cerul..
-Ești bine?
-Da,sunt bine, tu ești bine?
Așa credeam,și așa și era,eram bine,mă simțeam mult mai stăpână pe mine.
-Da,acuma sunt bine.
Se aproprie de mine,își lipi ușor buzele de ale mele și îmi spusese încet:
-E timpul să zbori,nu mai fac parte din lumea ta.
Atunci prima lacrima aluneca ușor pe obrazul meu, știam că are dreptate..trebuia să-l las, trebuia să fiu matură și să-l las să-și trăiască viața fără mine.
-Îmi pare așa de rău.
L-am privit în ochi o secundă și am plecat, știam că dacă nu plecam atunci nu mai puteam pleca niciodată.
Am fugit..ca întotdeauna..