Tușesc amețită de aerul înăbușit din încăpere și îmi strâng puternic pleoapele.Încerc să îmi mișc mâna și să o aduc la frunte, dar mă las copleșită de durere și o las să cadă la pământ.Stau lipită de cearceaful alb și strâns sub mine și nu îi dau drumul, în minte îmi vin cuvintele tale:
-Te doare? Cum să nu mă doară?Nici nu pot să îmi descriu propria durere.Fiecare doză de aer trece prin mine ca și un cuțit, fiecare lacrimă scursă simt că mă arde.
-Cum să nu mă doară, prostule?Am încleștat dinții și am spus-o în șoaptă.
Și pe tine te-a durut la fel?M-am întrebat singură printre lacrimi și gânduri rătăcite.Așa te-a durut și pe tine când mă iubeai tu pe mine?
Ce e iubirea noastră defapt?E un joc care crează dependență și nu te poți lăsa de el ca de țigară.
Când iubește unul, celălalt e fericit, iubirea noastră e cea mai ciudat sentiment pe care l-am trăit.
Ști că nimeni nu posedă pe nimeni!Atunci de ce pot spune cu atâta dezinvoldură că îmi aparții?
Explică-mi și mie de ce naibii ești încă în inima și în capul meu?
De ce ? pt ca inca il mai iubesti...
RăspundețiȘtergere